Timpul a nechezat atunci, adică şi-a desfăcut, ca un papagal, aripile vă spun
poartă roşie deschisă
cu iubita mea, care avea diamante negre zidite-n obraz în disperarea-i purta 3
copii
şedeam sub coşurile fabricii
ştiam că mâine liniile curbate
ho jup ho jup
mi-a spus că pleci, Kasika, iar eu mă ofilesc pe podiumuri şi în mâzgăliturile
domnului nadler
evident
evident
domnul dumnezeu le dă uitării pe femeile frumoase
venea deja sculptorul de semicristoşi în lemn
era tânăr şi mirosea scandalos a dreptate
mâine vom fi dincolo de graniţa maghiară
păi da hm da
evident evident
oraşul gonea pe lângă noi
se-nvârtea de colo-colo şi câteodată se sălta în vârful degetelor
am văzut pălăria de paie scâlciată a tatii cum înoată deasupra sticlei albe de
la farmacie până la statuia sfintei treimi şi-napoi
cândva credea bătrânul că că la 21 de ani o să mă fac capelan la parohia din
Érsekujvár
dar cu exact zece ani mai devreme mâncam fumul în atelierul de lăcătuşerie al
domnului Sporni
de-acum bătrânul doar rareori venea la noi acasă
pe urmă a dat pe gât şi frumuseţe de planuri de viitor ce-mi făcusem şi le-a
pişat o dată cu berea
s-a-ndrăgostit de-o bătrână femeie de serviciu
i-a căzut părul şi se-mprietenea doar cu ţiganii
25 aprilie 1909
mă pregăteam să plec pe jos la Paris cu sculptorul în lemn
orăşelul şedea în mocirlă şi cânta la armonică
îmi iau aripile de pe tine, o Sfinte Cristofor, tu n-ai să fii niciodată fiul
lui taică-tu
un beţivan plângea cu lacrimi de crocodil rezemat de zidul hotelului Leul de
Aur,
simţeam că totul s-a sfârşit
a trecut peste mine o pereche de şine roşii şi-n turle băteau clopotele
porumbeii făceau tumbe deasupra acoperişurilor
mai bine zis galopau în rădvanul soarelui
noul clopot al franciscanilor aproape cânta deja
cine se pregăteşte să meargă la culcare să lustruiască drugii de plumb
ceasurile îi ispitesc pe câinii ciobăneşti albi
simţeam că totul s-a sfârşit
rachierii şi negustorii de mărunţişuri şi-au închis prăvăliile
du-te înapoi, amice, la copiii tăi
roţile nu s-au mai rostogolit îndărăt
omul îşi leapădă dinţii de lapte şi priveşte-n nimic acolo unde viaţa îşi
mursecă sieşi coada
în nimic
o, giramari,
O, lebli,
o, Bum Bumm,
iar vaporul înainta anevoie ca femeia gravidă, iar în spatele nostru cineva a
împins culisele laolaltă
a fost prima zi ce s-a pus de-a curmezişul vieţii mele
înlăuntrul meu ardeau făclii şi-adâncuri fără fund
papagallum
o, fumigo,
papagallum
pe ţărm cântau cucurigu păsări de-aramă în grupuri de câte douăzeci
în copaci se dădeau huţa spânzuraţii şi cântau şi ei cucurigu
valurile întunecate doar arar priveau către noi de pe fundul apei
dar noi aveam 21 de ani
sculptorul în lemn i-au mijit în bărbie ţepi rozalii urâţi
o duceam bine altminteri
doar diagonala stomacurilor noastre
zadarnic am tot strâns şuruburile, boii s-au pornit iar şi iar pe mirişti
şi uneori abia mai izbuteam să ne răzuim ochii de pe gleznele fetelor
şi-atunci, de fiecare dată, farfuriile de cositor se apucau să strige din
mine
la Viena am dormit trei nopţi pe stradă
apoi ne-am deşurubat definitiv din noi înşine
ce mai e şi chestia aia numită civilizaţie
se unge omul cu oarece smalţ şi începe să-i fie groază de păduchi
ce mai e şi chestia aia numită legătură familială
omul îşi prelungeşte cordonul ombilical cu o panglică de mătase
ce mai e şi chestia aia numită religie
omul începe să se teamă ca să nu se mai teamă
noi ne-am bătut în tălpi şoselele şi soarele a purces cu noi în univers cu
picioroange aurite lungi de-o milă
credeţi-mă că elefantul nu-i mai mare decât puricele
roşul nu-i mai roşu decât albul
şi dacă, totuşi, noi am mers mai departe
e logosul cămării, pe mai departe, dacă aşezăm cântarul oricum, tot noi o să-l
tragem pe cel mai scurt
şi-atunci ni s-au deschis ochii
şi-am devenit adânci ca puţurile negre din ţinutul minier
şi-am mers şi-am tot mers
dinaintea noastră păşeau 13 îngeri
mergeau tot pe jos
şi ne cântau despre tinereţea noastră
eram hoinari de-acuma tipici cu purici bine crescuţi la subsuoară
ne plăceau fructele căzute în şanţuri
laptele bătut
şi casele de bani ale comunităţii evreieşti
şi veneau către noi şi de ici şi de colo fraţii
cu toate limbile lumii şi cu feţele lor, cu pielea, ciudat lucru, de
cărămidă
toate aveau mirosuri deosebite
şi pe unii i-au rindeluit kilometrii, iar câte unul mai avea lapte la gură de la
ţâţa maică-sii
drumurile se-ntindeau la picioarele noastre ca nişte dune albe
firele de telegraf tresăltau şi scriau cabale pe cer
seara vedeam cum între picioarele femeilor se deschideau florile
dar noi eram mâncători de plante şi misogini
şi am trecut prin Passau
Aachen
Antwerpen
sculptorul în lemn a slăbit, s-a făcut iască şi barba i s-a-nroşit de tot
mie au început să-mi crească în cap poezii şi păduri de bambus
pe râurile de lumină de două ori au trecut înot dinaintea noastră şobolanii
pe plute mari, care erau împodobite cu nasturi de pantaloni şi ouă de păsări
în cutiile poştale mă aşteptau scrisorile iubitei
dar ştiam că nopţile sunt cele mai pline de păduchi
aşa încât atunci lucram la poeziile mele, care-mi veneau din minte ca nişte oi
cu lâna de aur
nu-ncape îndoială că-s cele mai neajutorate animale
dar dacă cineva îşi pune după ureche tabla
obloanele se năpustesc speriate în jos
asta ne este viaţa
vameşii ne pun ştampile pe inimi în toate punctele de control
iar noi nu facem decât să-notăm mai departe spre zorii zilei
poate ar fi o treabă mai deşteaptă dacă toată lumea ar face negoţ cu rădăcină de
lemn dulce sau glucoză
împărţiţi-vă lumea în care trăiţi
nouă ne este uşor să străbatem 50 de kilometri pe zi în afară
în tuneluri, pe culmile munţilor şi-n pădurea germană tăcută
simţim mirosul de bălegar proaspăt aşternut peste plaiuri
munţii uneori se întorc şi copacii cântă la ţiteră
fete rămase grele iau forma copacilor
dar, dacă privim mai atent, şi pietrele de hotar sunt tot fete gravide
vorbesc în şoaptă una cu cealaltă şi zic:
dacă mă părăseşte, mă sinucid
ieri toată ziua am tivit scutece cu fir auriu
o să-i dau numele de îngeraş şi în urechi o să-i agăţ cireşe diamantine
sau, pur şi simplu, zic:
toţi bărbaţii-s nişte dulăi ologi
munţii se-apleacă deasupra noastră de-acuma complet
iar şarpele uriaş înghite fără scrupule soarele
până la urmă, te pomeneşti c-o să ajung poet
sfârlezele trebuie bine învârtite, cele mai multe necazuri depind de pripeala
domnişoarei anna
ieri am trimis acasă două poezii ungariei independente
şi iar ne-am pomenit în Stuttgart
stăteam la masa cerşetorilor, mâncam clătite cu magiun
şi de pe grinzi lumina inima unui ţăran stirian
în curtea casei din vecini îşi ţinea slujba ARMATA SALVĂRII
sub stele zbierau flautele şi clarinetele
vedeam cum se apleacă bufniţele galbene din sticlă deasupra tinerelor mame
o, mielul lui dumnezeu, care iei asupra ta păcatele lumii
în sculptorul în lemn iar a început să se îmbrace alene semicristosul şi ţinea
morţiş să vorbească
ţine-ţi cioclonţul, a răcnit ţăranul din Stiria
împingându-şi inima până sub nasul nostru
vedeţi, e străpunsă de 7 pumnale ruginite
sunt cele 7 minciuni ale iubitei mele înfipte în mine, frăţiori,
vedeţi această margine verde aici, în dreapta,
e ultima muşcătură a stăpânului meu, frăţiori,
am 26 de ani şi aveam parte de-o viaţă curată a dimineţii
iarna măturam toată ziua în faţa casei vara seceram grâne bogate
ehe, ehe, dar soarta omului e ca
toată lumea avea ochii deschişi şi vedeam cum în spatele zidurilor lumea îşi
întoarce sumanul pe dos
budapesta-paris-berlin-kamceatka-sankt petersburg
sculptorul în lemn se-mbătase deja şi din ochi i se prelingea ca din guri de
canale tristeţea
strigătele vizau tot mai mult colţurile ca să-şi poată stinge feştilele
faceţi legământ că de-acum înainte o să credeţi doar în puterea magică a
şnurului de la izmene
am cuvântat în chip cu totul neaşteptat
şi am văzut cum glasul-mi vine-ncoace din curtea alăturată
eu sunt poet
aşadar ştiu
felinarele ard bine pentru că-s de două ori turatamo
şi-s pline cu petrol
eram îndârjit rău de tot, aş fi vrut să le pot da ceva acestor sărmane
făpturi
dar stelele îşi părăsiseră posturile de strajă
cei 13 îngeri acum, evident, dorm cu gura deschisă pe scara ce duce în pod,
doamne dumnezeule,
ploşniţele mărşăluiesc în cohorte roşiatice de pe pereţi
toată lumea să-şi pună-n saramură vârful nasului
iată, ce scurtă e viaţa
dar noi tot vom ajunge motani pe calcanii clădirilor pariziene
nani, nani, puiul mamii,
omul adoarme
uite-aşa se transformă verticalele-n orizontale
şi, în schimb,
din cer au răsărit copiii de cerneală
veniţi cu mine dincolo de grădină
pe malul celălalt Maria îşi adoarme băiatul
toată lumea să-şi zăvorască mintea
pe duşumea, în băltoace gălbui, îmi străluceau fosforescent amintirile
în colţuri s-au deschis rucsacurile şi-au început să latre turbate
precum Maria pe pruncul ei
am legănat în poală grădina întreagă
iar mai jos sunt
argaţii cu cele 1 ½ mărci ale lor
suspinele devin sticloase
florile înfloresc
o, deci şi tu eşti aici
eu şi tu
înnoadă-ţi genunchii în jurul meu
femeiuşco
salamandră de argint
papagalul
găitanul vieţii mele
pom fructifer
stea ruptă din cer
o, vai, o, vai,
toată lumea să răsucească dopurile sticlelor
ceasurile au ieşit din coteţele lor stelare
şi elefanţii s-au întors spre răsărit cu lungile lor trompe de plută
primul sunet pe care l-am auzit a fost răcnetul unui gramofon ce venea dinspre
periferie
sculptorul în lemn nu s-a putut scula în această dimineaţă
o să crăp, o să crăp, tot zicea
regina cerşetorilor i-a venit la căpătâi cu o copaie uriaşă
din nas i-a ieşit cucul cu capul osos şi s-a-nclinat umil
o să crăp, plângea sculptorul în lemn, o să crăp
şi toată lumea vedea moartea
cum străbate de două ori încăperea
dar de ce să pleci, frăţioare,
de ce
nici n-ai apucat să mâni în ogradă cireada de pe câmp
nici n-ai aprins felinarele galbene în părul tău galben
şi şerpii mai dorm în ochii tăi
a, să nu-ţi pese, el a muşcat cu ceaşca urâtă de cafea buricul slujnicei
şi-acum amândoi zac cu burta la gură
o să crăp, zbiera sculptorul în lemn, o să crăp,
iar casele s-au aplecat agale către biserică
iar un mânz şarg a băgat capul pe fereastră
şi a nechezat
cine-mi cumpără paltonul, am întrebat şi eu
5 coroane, cu nici un sfanţ mai mult, doar 5 coroane
şi deodată drumurile s-au pornit să alerge la vale din munţi
păi, hai la drum,
din nou la drum
de-atunci nici că l-am mai văzut pe bietul sculptor în lemn
deşi eram prieteni la cataramă şi seară de seară barba lui ardea dinaintea
ochilor mei ca o tufă de trandafir sălbatic
2 săptămâni am pribegit de unul singur
eram amărât ca un măgar bătrân şi mă spălam pe cap în toate băltocele ce-mi
ieşeau în cale
aş fi vrut să-mi spăl din cap amintirile cumplit încrustate acolo
cu flamuri negre fluturate spre ţărmuri
spre care ţărmuri, nu ştiu
simţeam că sunt un râu ce curge năvalnic la vale şi am maluri
cu palmieri veştejiţi şi broaşte verzi
pentru că atunci eram deja, incurabil, poet
corespondam în mod regulat cu iubita mea
şi ştiam că ar fi de-ajuns să-mi spintec pieptul ca din inimă să-mi curgă aur
curat
doar ţăranii ăştia belgieni de n-ar fi într-atât de soioşi
animalele astea şovine habar n-au despre mersul lumii
degeaba stau în faţa lor
nici unul nu-mi vede steaua de pe frunte
mă simţeam aidoma unui orfan
şi, cu toate astea, aici m-au ajuns liniile curbe
aici m-am întâlnit cu scitul care venise din zürich şi se pregătea să-ntemeieze
o nouă religie în chile
eu credeam serios că o să se-aleagă ceva de el
urechile îi erau ciudat de jegoase
stăteam întinşi sub cerul liber pe cheul din antwerpen şi el ţinea o cuvântare
baloturilor de bumbac şi butoaielor de rusznis
concetăţeni, cânta, concetăţeni,
iepurii de casă sunt cele mai spornice găini şi morile fac contrabandă cu curse
de şobolani în cereale
dar mai şi macină, iar asta nu se-ntâmplă în zadar
cei de care mă tem sunt nişte neajutoraţi
verbele mele fluturau deja în florile de pe câmpii
să crape cei ce recunosc necesitatea punctelor de echilibru
noi vom porni dimineaţa călăuzindu-ne după soare spre cârciuma lui dumnezeu
au înflorit crinii în mintea mea sărmană
păi da, vom porni dimineaţa spre cârciuma lui dumnezeu
vom bea lacrimile lui cristos în grajdul cu-acoperiş de stuf şi ţuică de
prune
o, dar în viaţa fiecărui om cumsecade nimereşte cel puţin câte un crocodil
iar el, care venea din herberg-ul din zürich şi se pregătea să-ntemeieze o nouă
religie în chile
s-a umplut de sculament în această noapte în bordelul marinăresc de pe strada
rivoli
castelele din jocuri de cărţi s-au năruit în tăcere
în jurul nostru au crescut garduri asemenea celor de la grădina zoologică
am strigat de 21 de ori la rând către cer:
latabagomar
o, talatta
latabagomar şi finfi
plăcile se-nvârteau necontenit
ar trebui ferăstruite mâinile negre ale meşteşugarilor
tâmplarii îndepărteză toate nodurile
lăcătuşii încă n-au deprins montarea pucştilor
din cauza asta într-o bună zi o să ni se dărâme coteţul
vedeţi, şi Izabella şi-a pierdut o mănuşă
o, dar cui i-ar păsa cu adevărat de noi, nefericiţii cu trei ochi
zăngănind peste case, păsările zburau spre alte meleaguri
scitul şi-a uitat în budoar cheia noii religii
şi în prima zi a plâns după ea în hohote, ca un copil
pe urmă şi-a dat urechile cu vaselină şi am pornit spre bruxelles
ca nişte victime ale unui jaf
am renunţat la toate şi ştiam că numai timpul ne mai înţelege pe noi
el niciodată n-o să ne scape dintr-însul
seara şedeam deja la mesele lungi din maison du peuple
şi trăgeam adânc în piept tutunul belgian grozav
l-am văzut pe vandervelde trecând prin sală spre secretariatul socialist
iar alţi conducători celebri jucau în faţa casei cu cărţi franţuzeşti noi
în acest rezervor colector se-adunase laolaltă toată marmelada omenirii
rusnaci cu ochi albaştri, marcaţi de revoluţie
olandezi mirosind a ulei
prusaci
munteni slăbănogi
unguri cu mustăţile pe oală
consângenii patetici ai lui garibaldi
şi erau de faţă toţi cei care fuseseră bătuţi sau care acasă n-aveau destulă
pâine
pe umerii unora se iţeau zgârie-norii din New York
din ochii altora se proptea de pleoape, roşie, ura
uitaţi-vă, din gară pornesc cele mai mari elanuri din lume
vuiesc viscole
fire telefonice zbiară din inima moscovei
tovarăşă, aşezaţi-vă la pian
chelnerii gonesc peste noi cu supa neagră
proletarii se adună în faţa cinematografelor
sindicalistul împarte biletele în grupuri de câte zece
câinii aleargă pe zidurile cu dinţii crăpaţi şi cântă ca babele
cineva a zis jos cu oligarhia
şi în acelaşi timp:
roma
paris
tiflis
stockholm
samarkand
minele din valea ruhrului
auziţi micile clopote ale primăriei din münchen
la florenţa porumbeii dorm pe umerii apostolilor
toată lumea ştia că nu poate fi departe ceasul lui dumnezeu
pielea fanaticilor e mai sensibilă decât seismograful
şi cu toţii ne scărpinam
tovarăşă, aşezaţi-vă la pian
sus
sus
o, de-aş putea introduce aici ochii diamantini ai iubitei
pe lângă felinarul din mijloc au trecut salamandrele cu corabia
scitul dormea deja în băltoacele roşii
şi acum era frumos ca un tânăr buldog
cu câte lucruri nu s-ar putea îmbogăţi omul într-o oră
dacă ar fi la fel de deştept, subliniez, ca un aparat de fotografiat
dar omul e veşnic încuiat şi lumile gonesc pe nesimţite deasupra pielii lui
la miezul nopţii ne-am dus întrunirea ruşilor în petit passage
vorbea un tavariş blond, încă copil
din gură îi înfloreau flăcări şi mâinile îi zburau ca nişte porumbei roşii
păi da, noi suntem înrudiţi cu demonii lui dostoievski
noi am muşcat înlăuntrul nostru al şaptelea cap al sentimentalismului
şi vrem să radem totul din temelie
o, Rusia, pământ blestemat,
cine să-ţi vadă suferinţa becisnică de n-o văd fiii tăi cei însemnaţi cu
stea
în noi europa îşi scuipă asiaticii
şi, totuşi, suntem singurii care urcăm spre munte
nu există nici o îndoială că într-o bună zi brutăriţa din astrahan sau fleandura
din sankt petersburg
îi va da naştere omului nou
rusia poartă în pântec primăvara roşie a revoluţiei
dar pe stepele rusiei florile încă nu se pot deschide
dar rusia seamănă cu ţarina nelucrată
ajutaţi-o,
fraţilor,
nefericiţi fii ai europei asemenea nouă,
ajutaţi-o, ajutaţi-o!
am văzut cum i s-a aprins capul sub căciula ponosită
îi şedeam cu toţii în palmă
ura, Rusia! trăiască! jivio! ura!
de pe spinare mi-a căzut atunci o cocoaşă
pe ferestre au îmbobocit florile de gheaţă
şi scitul, care ulterior avea să ajungă provocator şi turnător avan al
poliţiei
a sărutat paltonul rusnacului
sunt curat ca un copil
a zis el – dacă n-aş avea sculament aş pleca la ţarskoe selo să-l omor pe
ţar
în această noapte n-am mai băut rachiu
ne-am splălat pe picioare şi nu ne-am mai gândit la dragoste
un tipograf maghiar, care avea să primească 12 ani de închisoare fiind acuzat de
rebeliune dădea pasenţe cu cărţile cameristei
şi cântam în surdină şi cântecul ni se auzea până departe
în sfârşit, aşadar, în sfârşit
a sosit vremea şi suntem în plenitudinea forţelor, ca pomii altoiţi
credeam că deasupra noastră se-adună mulţime de steaguri de aur ale unor trecute
luni martie
lebedele şedeau sus pe leagăne şi râdeau pe două voci
în piaţa eduard am vrut să-mi ofer persoana pentru masa săracilor
dar în zori au venit după noi jandarmii belgieni când abia se crăpa de ziuă
în faţa statuii pişăcioase încă nu se adunaseră străinii care se luau după
badekker
străzile murdare încă erau convinse că se-ntind în paris
râdeau de noi ornamentele de aur ale primăriei
iar noi mergeam cu mâinile încătuşate în albăstreala ce sta să se destrame
în jos, pe trepte abrupte
pe lângă sobele ferecate ale negustorilor de cartofi prăjiţi
prin zoaiele cârciumilor
prin duhoarea matinală a negoţului cu peşte
sărmani vagabonzi adunaţi cireadă de oamenii legii în care dumnezeu e acum
muribund
pe rue mouffetar ne-am întâlnit cu nişte curve
eram fericit
mă bucuram nespus că-s atât de frumoase în zorii zilei
în vântul pieziş spoit şi cocurile le stăteau pieziş
soarele le priveşte pe furiş din spatele giulgiului diamantin de pe calcanii
zidurilor
toată noaptea am vegheat ca sfinţii
iar acum îmi ploua în gură când mă gândeam la ţigările lor
măcar de mi-aş putea scărpina spinarea, se văicărea scitul
care nu de mult se pregătea să facă pe messia în chile
cineva a scuturat o cuvertură albă de pe un balcon
ne-am gândit la rusnacul-copil blond care mânca flăcări
ca dumnezeul futurist al lui marinetti
şi iubea rusia mai mult decât îşi iubeşte fiul mama
acum or să-l arunce peste graniţa belgiană şi într-o dimineaţă albastră va fi
spânzurat în faţa kremlinului
veniţi în ajutor,
fraţilor,
nefericiţi fii ai europei asemenea nouă,
ajutor! ajutor!
eu nu-s decât un poet amărât, doar glasul meu are tăiş
ce mare ispravă este s-o străpungă cineva c-o sabie de hârtie pe vrăjitoarea din
tumarom
12 zile am zăcut în ţuhausul cu miros de şoareci
eram 105 într-o singură încăpere
zi şi noapte
noapte şi zi
noaptea ne gândeam la şosele şi ucideam ploşniţe
dimineaţa primeam apă caldă la prânz păsat rece şi toată ziua trebuia să spunem
cu glas tare rugăciuni belgiene de neînţeles după gardianul bărbos ce şedea,
aidoma unui idol, pe un podium înalt
pe urmă ne-au dus în vagoane verde-închis până la graniţa franceză
doamne dumnezeule
soseşte parisul
despre care am auzit minuni cântătoare
şi pe care încă nu-l cunosc
ştiam că francezii au un cocoş roşu pe blazon
ştiam că pământul francez e binecuvântat cu fete şi artă
ţăranii lui zola pluteau pe chitare de-argint în zori de zi
sena îşi întindea cadavrele vineţii pe paturi de gazon
scitul povestea despre dunajec, învăţătorul maghiar
care a ajuns un virtuoz al viorii la chat noir
are 9 iubite, străine, franţuzoaice, foste iepe de-atac în războiul
franco-german
mi-am revăzut însemnările: până acum am văzut 3004 tablouri cu cristoşi
în cuiburile păsărilor am găsit 9 feluri de ouă
la lüttich am mânat două vaci
vasăzică
eram la 300 de kilometri de paris
şi deasupra noastră papagalii umblau în cârje
O, PARIS!
PARIS!
ady endre te-a văzut gol-goluţ şi deasupra ruinelor tale însângerate
s-a născut poetul guillaume apollinaire, poetul simultanist
simţeam cât se poate de clar că mirosim a pelerini
şi mergeam câte 60-70 de kilometri pe zi
mergeam către umbra turnului de fier
cumpăraţi-ne băşica udului, le spuneam noi oamenilor,
cumpăraţi-ne băşica udului bine întreţinută
dacă o înţepaţi c-un ac subţire, nici n-o să simţiţi gustul de ars
francezii seamănă, totuşi, foarte mult cu belgienii
în bavaria trăiesc tontălăii cei mai omenoşi
poate că asta li se trage de la berea lor bună, cu malţ
dar se prea poate şi ca în sufletul lor filosofia creştină să se fi întipărit în
ceară spaniolă
sacii lacrimali doldora de lacrimi îi purtam mereu atârnaţi la gât
ca pe talăngi grele, sărate
zile în şir n-am avut nicăieri adăpost
o, de ce ne-or fi născut mamele noastre dacă n-au fost în stare să ne ouă şi
câte-o casă-n spinare?
un paznic de închisoare care, de altfel, era şi cizmar de meserie
ne-a vârât în paie vreme de 12 ceasuri
păduchii au pornit spre noi din ţevile galbene cu lănci, cu cleşti şi cu
veritabile suliţe ruseşti
dar asta nu-nsemna nimic
noi dormeam departe, pe scrânciobul lunii, în triluri de fluier
cineva întruna cânta deasupra noastră:
VOI SUNTEŢI CELE DOUĂ DEGETE ARĂTĂTOARE ALE MELE
iar dimineaţa am băut cafea lângă rochia nevestei de cizmar
spunea că am părul tare frumos
şi că, dacă se uită mai atent la mine, chiar semăn c-un flăcău pe nume igor
care cu 20 de ani în urmă s-a aruncat în sena din cauza ei
cafeaua neagră ne-a dat nişte colici popeşti la stomac iar eu i-am promis
că-i trimit din Paris o ilustrată
cu două mâini încrucişate şi-un porumbel uguitor
PARIS, O, PARIS, câţi oameni frumoşi s-au sinucis acolo
şi cine ştie din ce cauză
şi glasul nu i s-a mai dezlipit de mine
a plâns în fluierul vameşilor
şi-a plâns în cornetele electronice ale Parisului
râzi, aşadar, măgarule,
nu vezi că ai ajuns în cuibul de-aur al vieţii?
acum ne leagănă Parisul, a zis scitul uitând complet de sculament
cândva am muls deja aici sânge de înger dintr-o stea
laptele maică-mii era sifon pe lângă el
prinde-ţi aripile
mâine o să mergem la GRIZETTE
mâine o să mâncăm stridii pe boulevard italien şi-o să ne uităm la păsările
electrice
mâine o să trecem prin tuillerii
şi barul steaua
păi da
da
eram foarte trist şi simţeam cum îmi cresc unghiile pe picioarele bolnave
o, vai,
vai
la mine minunile ajung bărboase şi netencuite
2 X 2 = 4
peste tot înfloreşte măceşul
dar caii moderni au dinţii de fier
şi cine pleacă dimineaţa de-acasă nu-i sigur că se mai şi-ntoarce seara
cel mai fericit e cel ce-şi poate întoarce pielea pe dos
căci poate privi în afară dincolo de sine
ceea ce înălţăm e înălţat
dar ceea ce înălţăm nu înseamnă nimic
râurile sunt dispuse să facă totul fărâme dacă au chef să se grăbească
domnii nu ştiu să păşească cu două picioare deodată ca vrăbiile
ştim că femeia îşi părăseşte perechea
maimuţele şi-au studiat dosul în oglinzile domnului goldmann şi sunt fericite la
culme
poate, dacă aş şti să joc şah
dar eu nu mă pricep cu-adevărat la nimic
pulpele porcului tăiat stau în vitrine pe-un ringlişpil
eu am văzut parisul şi n-am văzut nimic
iubita mea mă aştepta gravidă în gara pământul îngerilor
mama, de sărăcie, a ajuns galbenă ca lămâia
îmi venea să râd când le-am văzut dar mi-era tare ruşine că am pe mine două
perechi de pantaloni fără izmene
cert e că poetul sau îşi construieşte ceva după bunul său plac
sau poate să se ducă fără frică s-adune mucuri de ţigări de pe jos
sau
sau
păsările şi-au înghiţit glasul
dar copacii îşi continuă cântarea
asta de-acum e semnul bătrâneţii
dar nu înseamnă nimic
eu sunt KASSÁK LAJOS
şi deasupra capetelor noastre zboară samovarul de nichel.